Ne întâlnim seara pe aeroportul Otopeni și zburăm spre Istanbul, de unde pornim după miezul nopții spre Tokyo. Traversarea Asiei se face noaptea; aterizăm a doua zi seara, pe aeroportul Haneda, cel apropiat de oraș.

Aterizăm la ora 19:50, ora Japoniei — șapte ore înaintea României. Transfer la hotel, în Shinjuku, cartierul cu cea mai aglomerată gară din lume: trei milioane și jumătate de oameni pe zi.

Cine mai are energie poate ieși la o plimbare pe străduțele din Omoide Yokocho, cu zeci de localuri de câte opt locuri, fiecare cu grătarul lui.

Începem dimineața devreme la Senso-ji, cel mai vechi templu din oraș, înainte să se umple: felinarul roșu de patru metri de la poarta Kaminarimon, strada cu tarabe Nakamise și pagoda cu cinci etaje.

Trecem apoi prin pădurea de o sută de mii de copaci din jurul altarului Meiji — plantată în mijlocul orașului acum o sută de ani — și ieșim direct în Harajuku, pe Takeshita, strada modei adolescentine. La Shibuya traversăm celebra intersecție odată cu alte trei mii de oameni și o privim de sus, de pe terasa Shibuya Sky, la apus.

Seara, Shinjuku: neoanele din Kabukicho și panorama gratuită de la etajul 45 al Primăriei.

Zi întreagă în munți, la două ore nord de Tokyo. Nikko e locul unde e îngropat Tokugawa Ieyasu, shogunul care a unificat Japonia, iar altarul lui, Toshogu, e cea mai bogat ornamentată clădire din țară: cinci mii de sculpturi, poarta Yomeimon acoperită cu foiță de aur și cele trei maimuțe înțelepte, care sunt de aici.

Urcăm apoi pe serpentinele Irohazaka — patruzeci și opt de curbe, una pentru fiecare literă din alfabetul vechi — până la cascada Kegon, care cade nouăzeci și șapte de metri dintr-o dată, și la lacul Chuzenji. În noiembrie, toată valea e roșie și aurie.

Coborâm spre sud-vest, în parcul național Hakone. Traversăm lacul Ashi cu vaporul, cu muntele Fuji ridicându-se în spate — dacă cerul e senin, și în noiembrie de obicei e — și urcăm cu telecabina peste Owakudani, valea vulcanică unde sulful iese din pământ și unde ouăle fierte în izvoare ies negre.

Seara ne instalăm la ryokan, hanul tradițional: camere cu tatami, yukata în loc de haine, băi termale în aer liber între arțari, și cina kaiseki — zece-douăsprezece feluri mici, aduse pe rând, fiecare așezat ca un tablou. E noaptea pe care o ține minte toată lumea.

Dimineața, prima cursă cu Shinkansen: două ore și zece minute până la Kyoto, la trei sute de kilometri pe oră, cu Fuji pe geamul din dreapta. Bagajele mari merg separat, cu serviciul de curierat de la hotel la hotel — noi călătorim doar cu rucsacul.

După-amiaza, Fushimi Inari: zece mii de porți torii roșii, puse una lângă alta pe un deal împădurit, formând tuneluri care urcă patru kilometri. Mergem cât vrea fiecare — primii doi kilometri sunt cei mai spectaculoși.

Seara, Gion, cartierul gheișelor: case de lemn, felinare de hârtie, și, cu puțin noroc, o maiko grăbindu-se spre o cină, pe Hanamikoji.

Începem în Arashiyama, la marginea de vest a orașului: pădurea de bambus, unde tulpinile de douăzeci de metri se apleacă deasupra potecii, și grădina templului Tenryu-ji, cu un lac făcut acum șapte sute de ani exact ca să oglindească muntele din spate.

Continuăm la Kinkaku-ji, Pavilionul de Aur — acoperit cu foiță de aur, reflectat în apă, înconjurat de arțari roșii în noiembrie — și la Ryoan-ji, grădina zen de pietriș greblat și cincisprezece pietre, din care, de oriunde te-ai așeza, se văd doar paisprezece.

După-amiaza, piața Nishiki, „bucătăria Kyotoului”: patru sute de metri de tarabe cu murături, tofu, ceai și dulciuri, de gustat pe rând.

La o oră de Kyoto, Nara a fost prima capitală a Japoniei. La Todai-ji, cea mai mare clădire de lemn din lume, stă Marele Buddha: cincisprezece metri de bronz, turnat în secolul al VIII-lea. În parcul din jur trăiesc o mie două sute de căprioare libere, considerate mesageri ai zeilor, care au învățat să facă plecăciuni pentru biscuiți.

Trecem pe aleea cu trei mii de felinare de piatră spre altarul Kasuga Taisha și ne întoarcem la Kyoto pentru seara: Kiyomizu-dera, templul cu terasa de lemn suspendată pe stâlpi deasupra dealului, deschis noaptea doar câteva săptămâni pe an, cu arțarii iluminați de jos. Suntem exact în fereastra aia.

O oră și patruzeci de minute cu Shinkansen-ul spre vest. La Hiroshima mergem în Parcul Păcii, ridicat exact sub locul exploziei din 6 august 1945: Domul cu scheletul de oțel lăsat intenționat așa cum a rămas, cenotaful, flacăra care arde până va dispărea ultima armă nucleară, și muzeul — greu, dar necesar.

După-amiaza luăm feribotul spre insula Miyajima, una dintre cele trei priveliști clasice ale Japoniei. Marea poartă torii roșie a altarului Itsukushima stă în mare, iar la flux pare că plutește. Rămânem până la apus, când se aprind felinarele și apa devine violetă.

Ultima cursă cu Shinkansen-ul, o oră și jumătate, până la Osaka. Urcăm la castel, cel cu acoperișuri verzi și ornamente aurii, reconstruit pe zidurile de piatră din 1583, și coborâm în piața Kuromon pentru prânz: crab la grătar, ton, takoyaki — Osaka e orașul unde japonezii vin să mănânce.

Ultimele ore le petrecem pe Dotonbori, canalul cu panourile luminoase uriașe, apoi transfer la aeroportul Kansai pentru zborul de noapte spre casă.

Zburăm spre vest și recâștigăm cele șapte ore. Aterizăm pe Otopeni dimineața.